Priviți la crîmpeiul de Facebook de mai jos
Un om a anunțat un lucru grav, iar cinci persoane s-au și grăbit să declare că asta “le place”. Cu siguranță că și postarea unei știri despre moartea în ger a 15 copii s-ar putea să fie etichetată cu “îmi place”. Știu, așa este formatul Facebook, cu “îmi place”. Nu există încă buton cu “Vai, ce păcat!” sau “Sînt îngrijorat” sau “Sînt răvășit”. Numai că noi am început să nu prea mai sesizăm nepotrivirea.
Asta îmi aduce aminte de un reportaj făcut la moartea vînătorului de crocodili de pe Discovery, Steve Irwin. Fiindcă nu se puteau înghesui la catafalcul marelui om, răpus de pisica de mare, zecile de mii de fani, organizatorii înmormîntării au tras la sorți un număr de invitații la funeralii. Mii de admiratori au stat zi și noapte la niște cozi ca la moaște (niște moaște care încă prezentau carne pe ele) ca să-și depună candidatura și să aștepte rezultatul. Reporterul discuta cu două adolescente, mari iubitoare de Irwin, care erau în culmea fericirii fiindcă fuseseră trase la sorți să participe la parastas. Toate numai un zîmbet, se țineau de mînă precum cîștigătoarele de la Miss, și spuneau cam așa: “Vai, atît de bucuroase sîntem că am reușit să participăm la acest eveniment…”
Vedeți cît de ușor se ajunge de la “Îmi place” că am prins invitație la “ne bucurăm că am ajuns la înmormîntarea omului”?
Și a doua fază, care s-a petrecut la înmormîntarea bunicii mele. La finalul pomenii tata, îndoliat, stătea în ușă și le adresa pe rînd invitaților care ieșeau un tradițional “Mulțumesc c-ați venit” împreună cu o strîngere pioasă de mînă. Asta pînă cînd un cuplu a răspuns reflex la “Mulțumesc”-ul lui tata spunînd: “Cu plăcere”. Și aici sărmanii au dat like, din reflex, fără să-și dea seama.
Primuuuu!
Nea Jane, inmormanterea la tara e un eveniment social in cel mai esential mod, nu unul monden. E obisnuit si profund. Toate variantele urbane ale ritualului sunt cumva trase de par si artificiale.
Mai, mie nu-mi place vestea respectiva, respectiv deloc. Tocmai planuiam un drum inspre acolo, da’ mi-a cam trecut. Asta din final e misto, da’ e fireasca. Mai mult bunul simt din om, poate si neobisnuit cu inmormantarile, a vorbit. Una tare, la moartea unei rude prin alianta. Se aduna, rudele, stii, la priveghi. Si apare si fratele raposatei, impunator, costum argintiu, palarie aproape de cowboy, precedat de o reputatie de quasi-ganster. Intra pe usa, isi scoate palaria, si-o pune pe piept, stii, pios, dupa care spune: Hristos a-nviat!
Cu tragerea la sorti a invitatiilor la inmormantare – asta spune mai mult despre tampenia organizatorilor.
Fara legatura, acum, io am plans toata ziua cand a murit Steve si nici n-am putut sa ma uit la televizor
sau “se bucura de o sanatate precara” – despre directorul muzeului din localitate (scriitorul genial Laurentiu Cernet).