L-am auzit cîndva pe Arsene Wenger explicînd din tainele meserie lui de mare antrenor. Spunea cam așa: După fiecare meci îl chem la mine pe jucător, îl las să se liniștească nițel și pe urmă îl întreb unde crede el că a greșit pe parcursul acelui meci. Îi cer să se concentreze, să facă un efort, să-și amintească de-a fir a păr, cît mai exact, unde și, mai ales, cum a greșit. Dacă un jucător nu e capabil să facă lucrul acesta, oricît ar părea de talentat, renunț la el.

Și acum legătura cu Săptămîna Mare. Domnul Arsene, ca fin psiholog ce se afla (deși are facultate de economist, dar facultate pe bune, nu ca Hagi) realiza, poate, virtuțile și eficiența spovedaniei. Una e să admiți că cineva, antrenorul, îți poate da sfaturi, dar mult mai greu e să recunoști că ai greșit și să stai să și descoperi unde ai greșit. Wenger a copilărit într-un sătuc alsacian de catolici fervenți, unde ieșeai pe maidan la fotbal abia dacă preotul te învoia de la vecernie. Cînd nu era la biserică, micul Arsene era în cîrciuma părinților, printre bețivani care jucau și comentau fotbal. Profesorul (asta e porecla oficială) va explica mai tîrziu ce poate să învețe un copil de 5-6 ani stînd toată ziua în bodegă, printre scandalagii beți. Învață că, pentru a supraviețui, e esențial să înțeleagă ce se petrece în sufletele oamenilor acelora care îți pot poci mutra în orice moment; dar și în sufletele oamenilor în general. (așa a zis Wenger, nu eu; m-a mințit el, vă mint și eu) Iar un suflet de fotbalist englez bagă într-o noapte alcool cît băgau Balaci sau Dobrin într-o lună. Să notăm la realizările lui Wenger și faptul că l-a scos pe Tony Adams din noaptea alcoolismului, folosind cunoștințele lui despre fotbal de care vorbeam mai sus.

Și acum taina numărul doi de la Arsene: încearcă să le explice jucătorilor cît de important este să nu-ți urăști adversarul. Trebuie să-ți dorești nespus să-l învingi, dar niciodată să-l urăști. Dacă începi să-l urăști, te enervezi. Dacă te enervezi, fandacsia-i gata. Dacă ești nervos nu te mai poți concentra, intri în tremurat și joci prost. Marile echipe stăpînesc tehnica prin care își enervează adversarul și-l îndreaptă spre ură, pentru ca apoi să folosească asta în propriul avantaj. A nu urî este o chestie de eficacitate. Ura te împiedică la concentrare. Te-a umilit Milan cu 4-0 pe nedrept? Nu-i urăști. Tragi aer în piept, intri senin pe teren și le dai trei goluri pînă la pauză. Te-a trișat arbitru și ai luat un gol pe nedrept? Nu urăști, nu te enervezi, îți vezi de treaba ta, mai dai trei goluri și bați. E drept că asta este o variantă mult mai soft a preceptului creștin care spune să-ți dai cămașa de pe tine pentru dușman. (În cel mai bun caz îi dai tricoul la sfîrșit, și p-ăla la schimb cu tricoul lui) Dar poate fi un bun început să știi că-l poți învinge abia dacă nu-l urăști. E drept că, de multe ori, între a-l învinge și a-l urî alegem, ca neghiobii, să-l urîm.

Și acum gîndiți-vă cum, cu învățături din astea, Wenger a reușit să ia niște maimuțe de 15 ani de prin copacii Africii, pe care să-i facă fotbaliști și să-i vîndă ulterior cu sute de milioane. Cred că, în ultimii 30 de ani, este de departe antrenorul cu cel mai bun raport/profit între valoarea jucătorilor cumpărați și valoarea cu care i-a vîndut.

Doar un exemplu: Arsene l-a luat în 1997 pe Anelka cu 500.000 de lire sterline. Balaurul Anelka avea atunci 17 ani și o barjă de talent. Peste numai doi ani, marea speranță a fotbalului francez pleca la Real Madrid pentru 22,3 milioane de lire. Era o sumă record pe atunci, în 1999, pentru Real. Or, o sumă de transfer record în 1999 pentru un Real Madrid care în ‘98 luase Champions League și mai urma să ia o dată Champions League în 2000, apăi era chiar un purcoi de bani. E drept că Arsene înmulțise de aproape 50 de ori alea 500.000 de lire. Și asta în numai doi ani. Vă dați seama, a spus lumea, dacă puștiul ăsta de 17 ani a explodat așa în numai doi ani, de a făcut Realul, ditamai clubul, record de transfer cu el, cît o să coste mai încolo? De ce nu l-o mai fi ținut Wenger? Avea sub 20 de ani. E clar că urma să mai crească. Îl mai punea la copt și, pe la douăzeci și ceva de ani, lua peste 50 de milioane pe el, cît a dat, doi ani mai tîrziu, Real pe Zidane.

Wenger știa cît talent are Anelka; doar el îl găsise. Dar mai observase că lui Nicolas Anelka nu-i place la spovedanie. Negroteiul de 18 ani simțea că e un talent prea mare ca să mai stea după meci să-i detalieze contabilului ăstuia de 50 de ani ce a greșit și ce nu a greșit. Pentru catolicul care la șapte ani mergea să joace fotbal doar cu învoire de la preot, deși ta’su era antrenorul echipei satului și patronul cîrciumii și al service-ului din sat, lipsa asta de smerenie – sau, să-i spunem concentrare – nu suna bine. Așa că Wenger a aplicat teorema: Spovedania bate talentul. Și a renunțat fără să se uite la jucătorul-geniu-speranță-sumărecord. Lumea a rîs. Arsene și-a înmuiat buricele degetelor pe limbă, a numărat zecile de milioane, le-a vîrît în portofelul clubului și s-a pregătit să rîdă la urmă.

După mai puțin de un an Realul, campiona Europei, a observat că jiclorul talentului uriaș, numit Anelka, se gripează cu scamele și fițele din freza puștiului. Au zis să mai aibă răbdare un an. Ce Dumnezeu, dăduseră sumă record pe el! După un an l-au vîndut cu mai puțin decît îl luaseră, hai să plecăm și noi acasă! De atunci, cu ușoare fluctuații, sumele au tot scăzut și, în toată cariera de om mare a lui Anelka, nimeni nu a mai luat pe el cît a luat Arsenal în 1999. Acum, la numai 33 de ani, gagiul joacă la un club de renume din China. Poate că, dacă antrenorul de acolo îl întreabă acum “Ia zi, măi, Nicolas, unde crezi c-ai greșit?”, Anelka o să spună “Am greșit, acum aproape 15 ani, că n-am avut răbdarea să văd unde am greșit.” Sau poate că n-o să răspundă așa.

Povestea lui Tony Adams e exact pe dos decît cea a lui Anelka. 1) Adams nu primise de la Dumnezeu nici pe departe talentul lui Anelka – deci avantaj mare Anelka; 2) Pe Adams, Wenger îl prinde la final de carieră, nu în zorii vieții de fotbalist ca pe francez – deci iar avantaj Anelka;  3) Adams obișnuia să bea cantități de alcool ceva mai mari decît talentul lui Anelka – pare avantaj Adams, dar e tot avantaj Anelka.

Așadar în 1996, la venirea la Arsenal, Wenger găsește un Adams, căpitan decrepit și alcoolic, a cărui vîrstă începea cu 3… (nu cu 1 ca la Anelka) pe care ăia îl mai țineau la club mai mult în amintirea celui ce fusese. Ce fusese Tony Adams ca jucător n-o să vă spunem acum. Vă spunem doar că debutase în cariera de alcoolic la jumătatea anilor ‘80. La numai 23 de ani își făcuse praf Fordul Sierra (era perioada cînd fotbaliștii de la marile cluburi londoneze conduceau mașini de oameni, nu ca acum) în zidul unui vecin, deși alcoolemia, ce depășea de peste patru ori limita admisă, nu era deloc un record pentru Tony. În același an e băgat în pîrnaie pentru patru luni (va executa doar două). Iese din pușcărie doar ca să mai treacă, în diminețile răcoroase, prin arestul poliției. În rest, chestii normale. Trage cu un pistol cu trasoare în toaleta pentru handicapați dintr-un Pizza Hut. E posibil ca oamenii ăia neajutorați să se fi speriat, dar nimic deosebit. Și oricum omul a revenit imediat și a golit niște extinctoare la fața locului, ca să fie show-ul total. Trebuie să recunoaștem că asta se întîmpla și fiindcă suporterii echipei adverse făcuseră mișto de el și de colegul său Ray Parlour, alt element de pus la rană. Ca performanțe notabile, putem semnala recordul de 29 de copci la cap în urma unei căzături pe scări, la care Dumnezeul bețivilor nu fusese foarte atent. În ce privește evoluția tehnico-tactică, putem de asemenea aminti cîteva meciuri, mai ales în sezonul ‘93-’94 cînd a evoluat beat criță pe teren.

Acesta a fost Tony Adams, aceasta era opera lui. Pe cît se poate omenește prevedea, omul era varză, în toamna lui 1996, cînd Wenger aterizează la Arsenal. Nu știm exact dacă Wenger îl va mai fi chemat după meci să-l întrebe ce crede el că a greșit în cele 90 de minute. Asta se face cu cei ca Anelka sau George Weah (alt talent uriaș pe care l-a descoperit Arsene), puști la început de carieră, care trebuie să învețe, nu cu un nene care juca de 16 ani la Arsenal, de 13 ani la seniorii lui Arsenal și de peste 10 ani la naționala Angliei. Ce să-l întrebi pe unul ca ăsta? Ce să-ți mai răspundă un om la sfîrșit de carte de muncă, avînd CV-ul și aparițiile publice descrise mai sus? Era destul de tîrziu ca Tony să-i mai spună antrenorului, între patru ochi, unde a greșit. Era și mult tare de povestit. Nu știm, așadar, ce or fi vorbit ei atunci, în 1996, cînd, repet, Wenger descăleca pe Highbury.

Cert este că în toamna acelui an, 1996, Tony face un gest la care nimeni nu se aștepta: recunoaște public că are o problemă mare, mare cu alcoolul. Voi nu știți ce înseamnă asta în țara care a cîștigat un război cu un alcoolic pe post de buldog. Voi nu știți ce însemnă pentru un fotbalist englez (și încă fundaș, adică bărbații ăia care trebuie să pună osul și să fărîme oase) să spună public că are o problemă cu alcoolul. Asta nici între prieteni, ca glumă, nu se spune. E ca și cum ai ieși, ditamai hăndrălăul, la școala de corecție, în față și ai spune că o fetiță ți-a luat mingea și nu te lasă și pe tine să te joci. Cum adică probleme cu alcoolul?! Ce-i aia?! Bei și tu un 3-4 sticle de whisky pe noapte și gata, că doar bărbat ești! Și fotbalist!. Ei,…mă rog,… și mai trosnești niște oameni. Maaaare șmecherie! Haide, mă, astea-s probleme cu alcoolul?!

Adams se spovedise. Și încă public. Începuse și lupta cu dependența ceva mai hotărît ca-n alte dăți. Probabil că șefii de la Arsenal i-au strîns mîna lui Wenger și i-au mulțumit: “Bine că ați reușit să recuperați un suflet și mai ales un trup, acum la final de carieră. A fost un jucător important al clubului. Dacă se lasă de băut, poate-i găsim un post de paznic p-aci, că și așa știe bătaie, și-și trăiește și el liniștit bătrînețile, că tare chinuit a fost cu băutura asta.”

Numai că Wenger avea o teoremă de aplicat: Spovedania bate talentul. Or, Adams tocmai se spovedise. E drept, la Adams spovedania trebuia să mai bată și bătrînețea jucătorului și oboseala unui ficat care abia mai făcea față la urcat scări, d-apăi la alergat un meci englezesc. Așa că duhovnicul Wenger hotărăște că Adams nu e încă de dat la programul Rabla. Șefii mîrîie. Aceiași șefi care peste cîțiva ani îi vor imputa (printre dinți, niciodată la televizor ca la noi) că Anelka pleacă la subpreț. Domnul contabil Wenger învățase însă în cîrciuma tatălui său, în care stătea de la cinci ani, să cunoască și sufletul bețivilor de treizeci și ceva de ani, dar și sufletul puștilor proști și plini de talent de 17-18 ani. Așa că ramolitul Adams, care fusese ținut împăiat în alcool în vitrină, ca fostă semi-speranță a clubului, mai obține o mică amînare (juma’ de sezon? un sezon? hai, maxim două sezoane? că, la cît a băut, e terminat; la vîrsta asta nu mai aleargă unul care a ținut regim, dar sugativă ăsta!) înainte de pensionare. Oamenii nu înțeleg, dar Tony are tot sprijinul noului antrenor, parcă în răspăr cu toată lumea.

Ce a urmat pentru căpitanul de echipă Tony? Încă un sezon? Două? Nu. Încă șase sezoane cu mai multe trofee individuale și de echipă decît în toată cariera lui. De aici puteți să vă puneți în căști muzica aia triumfalistă din Rocky. În acești ani de prelungiri, dictate de la margine de Wenger pentru Adams, Arsenal, cu Tony căpitan, a făcut două din cele trei eventuri pe care le au tunarii în toată existența lor, care traversează trei secole. Dacă aveți mania cifrelor și a recordurilor, vă dăm și un record: Tony Adams este singurul căpitan din istoria fotbalului englez (și ăștia au ceva istorie), care a luat titlul cu o echipă în trei decade diferite. La retragerea lui, în 2002, tricoul cu numărul 6 a fost retras. (E drept, doar pentru cîțiva ani)

Tony Adams a devenit cel mai de succes căpitan al lui Arsenal din toate timpurile.

La ora asta Nicolas Anelka își încheie cariera, în partea cealaltă a Pămîntului, fără să fi fost nici cel mai de succes căpitan din istoria vreunei echipe și nici măcar cel mai de succes jucător al vreunei echipe. Poate la marele club Shanghai Shenhua, unde prestează acum. Deși, la ce bani fac chinezii, sigur îl aduc la anul pe Kaka și peste opt ani, la final de carieră, pe Messi, măcar să-i plimbe pe la serbările de 1 Mai. Cum? Nu-l mai știți pe Anelka? E băiatul acela care avea toate atuurile în fața alcoolicului Tony Adams, aflat la final de carieră cînd puștiul de culoare Nicolas începea să strălucească.

Numai că Nicolas, spre deosebire de Tony, nu a găsit puterea să se spovedească, deși, la păcatele lui, i-ar fi venit de o mie de ori mai ușor decît bromfagiului de carieră. Și, dacă mă uit bine la ce-a făcut Nicolas pe la echipele pe unde a fost, cred că-i și genul care își urăște și adversarii, dar și colegii.

Și, o altă ironie a sorții, fraierul de Anelka și-a îngropat talentul imens, fără ca măcar să se poată lăuda, acum la bătrînețe, cu beții și nebunii ca acelea pe care le-a comis Tony Adams. Deci a cam pierdut de două ori.

(Și acum, ca la finalul filmelor:

în mai 1998, pe cînd încă mai juca, dar nu începuse să cîștige din acele multe trofee, Tony Adams și-a scos autobiografia, Addicted, care a avut un mare succes, chiar și la critică.

A mai antrenat cîteva echipe în Anglia. Nu știm dacă s-a reapucat de băut sau nu.

Arsene Wenger ar trebui să citească pilda biblică, să nu se mai scumpească la untdelemn ca Iuda, și să cumpere niște jucători mai scumpi, ca să ia și Arsenal o cupă europeană)

Hai, să dăm și niște poze pentru cine n-a avut răbdare să citească trei pagini:

Duhovnicul Arsenie, în negru, evident, ca orice popă, și păcătosul Tony, mare amator de sîngele Domnului.

Pe muzica din Rocky

Pe 31 decembrie 2011 Tony a intrat în rîndul lumii. Are statuie. (poza lui Stuart MacFarlane)

Statuia lui Wenger.

La dezvelirea statuii lui Anelka, oriunde va fi ea, promitem să revenim cu fotografii.

“Cum se poate, dom’le, ca o femie să nască un copil fără să fi cunoscut bărbat! E cam prea de tot să vii cu astfel de miracole, dă-o-ncolo!” Cam acesta este unul din argumentele ateilor împotriva creștinismului. Pierdem însă din vedere un alt miracol, poate mai șocant: cum se poate să apară o ființă nouă după ce s-au cunoscut alte două ființe? Cum se poate ca printr-o picătură de lichid să se transmită culoarea ochilor, a părului sau a temperamentului de la tată la fiu? Înmulțirea asexuată găsim în tot locul în natură. Miraculoasă este apariția unei ființe vii (plantă, om sau ateu) cu același ADN cu ființa din care apare, indiferent că la înmulțire participă unul sau doi părinți.

Paranteză. Puteți sări peste această paranteză și puteți citi doar penultimul și ultimul paragraf.

Eram destul de mare, prin clasa a șasea, a șaptea, cred, cînd am pierdut o după-amiază întreagă cu atlasul botanic în față. Însuși atlasul botanic, una din puținele cărți glossy din comunism, era pentru mine o minune; dar nu mai mare ca atlasul zoologic care costa, o să țin minte toată viața, 195 de lei. Am visat ani de zile la el și abia după ce am terminat toate trei trimestrele cu 10 pe linie, prin clasa a treia, mi l-au cumpărat părinții; la zece ani era să omor o fetiță de vreo doi ani, care venise la noi în vizită și căreia i-a căzut din gură, accidental, pe atlasul zoologic, la pagina cu rasele de cîini domestici, niște covrig îmbibat cu salivă. În urma catastrofei pe partea cu scris a apărut o ștersătură de vreun centimetru pătrat. Bine că nu mi-a stricat pozele, că eram în stare să-i omor și părinții fetiței. Operam minunea numită Atlas zoologic după un ritual întreg foarte asemănător cu al unui rabin mînuind Tora.

Să revenim la după amiaza petrecută cu atlasul botanic în față. Vream să mă lămuresc o dată pentru totdeauna cum “face, dom’le, plantele astea de se înmulțește ele” și să văd exact care e mecanismul care stă la baza lumii vii. Toate bune și frumoase în călătoria mea pe tărîmul cunoașterii pînă cînd, la un moment dat, aflăm că ADN-ul ăla al celulei, hop se replichează și, iar hop, face altă celulă. Mi-a venit să strig ca Toma Caragiu în sceneta cu Octavian Cotescu: “Stop, stop, stop!” Stai, mă nene, cum adică așa, hodoronc tronc, celula se divide și apare alta?! Adică ca ce chestie? Și celula asta face altă celulă cînd vrea mușchii ei? Păi, aici e știință, tată, nu faci matale ce vrei și cînd vrei, chit că ești celulă! Trebuie disciplină.

Am așezat frumos atlasul la locul lui (cartea glossy era totuși prea importantă în sistemul meu de valori, chiar dacă nu mă satisfăceau explicațiile din desenele alea) și am plecat la fotbal, afară. Aici lucrurile erau simple. Trăgeam cînd vream eu, pasam cînd vream eu, acceleram cînd vream eu…pe scurt, nimic din misterul de la nivelul celuleor și euglenelor verzi. E drept, că mingea nu avea mereu traiectoria pe care o doream eu, dar fizic, lucrurile erau explicabile.

Am redeschis problema celulelor mult mai tîrziu. Un fost coleg de liceu se întorsese de la un doctorat  în medicină în Franța, așa că l-am abordat frontal: cum e, domnu’ doctor, cu celulele astea? (Îi știți pe nesuferiții aceia, care cînd află, pe la cîte o petrecere, că ești medic, se apucă să te întrebe despre durerile lor de șale și trag să obțină gratuit o consultație? Cam așa am fost și eu pe ideea “dacă tot v-am prins, haideți poate lămurim și chestiunea vieții pe Terra repede!”) Lămuririle nu au durat mult în privința felului în care se învîrt ADN-urile alea. Omul mi-a spus cam așa: “Băi, îți spun ție, așa, că am fost colegi de bancă în liceu: totul este un miracol! Noi, specialiștii, nu-l putem explica. Ne mulțumim să constatăm fenomenul, îl măsurăm, îl gestionă, îl luăm ca atare, dar, de explicat, nu poate fi explicat.”

Închidem paranteza, Puteți reîncepe de aici cititul, n-ați pierdut mare lucru.

Și acum să revenim la miracolul cu care am început, al concepției imaculate. Deci noi stăm zilnic cu fundul pe miliarde de celule (fie ele și adipoase) care zămislesc miraculos în fiecare secundă alte miliarde de celule vii și cînd, o dată la cîteva mii de ani, mai apare un miracol de alt fel ne arătăm zăpăciți. În fiecare secundă, în maternitățile din lumea asta, se petrec milioane de miracole: un copil apare dintr-o femei și un bărbat. Și astea nu ne mai dau peste cap puterea de înțelegere. Ce Dumnezeu, hai să privim științific, statistic! Unde merg miliarde de miracole, de ce să nu mai meargă încă unul.

Sau, cum spunea domnul Einstein, un alt evreu important care a făcut miracole în fizică: Există doar două moduri în care să îți trăiești viața. Unul, ca și cum nimic nu este miracol. Celălalt, ca și cum totul este un miracol.

Mi-a plăcut mereu să citesc știri despre fotbaliști de națională care au violat cîte un autocar de măicuțe. Sau despre bețivani din mediul rural moldovenesc care au înfipt patru tesle în capul soacrei, cumnatei și vărului de cuscru vitreg în timp ce pîngăreau toate rațele și caprele din gospodărie. De-asta am frecventat presa căreia i se spune “tabliodă”. Numai că, vedeți voi, presa asta tabloidă nu mai este deloc serioasă la noi.

Cele mai multe articole sînt de felul următor: în titlu ni se spune că Senzațional: Adrian Mutu a făcut sex cu opt cămile, în timp ce în articol vedem că, de fapt, după modelul bancului cu Radio Erevan, un văr de-al unui paznic de la un garaj la care își parca Mutu pe timp de iarnă trotineta a visat într-o noapte că Mutu (dar nu fotbalistul, ci un coleg de-al lui de atelier din clasa a cincea, pe care îl chema Costel, dar el își spunea Mutu) ar fi povestit că ar fi în stare să facă sex cu opt cămile numai ca să facă rost de un bilet la meciul echipei favorite.

Ceea ce mă deranjează, așadar, la tabloide nu este damful de vidanjă sau roabele de sordid pe care ar trebui să mi le pună la dispoziție, ci faptul că mă minte și nu îmi oferă mizeria promisă. Deci, domnule Tabloid, dumneata promiți că dai oamenilor zoaie, promiscuitate și sordid, da? Păi, dă-mi, domnule, mizerie să mă simt, în cloacă, nu mă păcăli! Da, eu sînt un tip subuman, aflat pe o treaptă inferioară de spiritualitate, și decît să citesc o carte serioasă prefer să aflu știri despre actori sau prim-miniștri care fac sex în grup. Atunci, domnule Tabloid, plătește matale 2000 de fotografi care să stea cocoțați, 24 de ore din 24, în cei 2000 de copaci care împrejmuiesc proprietatea lui Brad Pitt și oferă-mi o casetă în care Brad și Adrian Năstase fac sex de mama focului. Mizerie să fie, dar să o știm și noi și, mai ales, să o vedem.

Cand lumea critică atmosfera buruienoasă promovată de tabloide, ziarele de mahalagism se apără spunînd așa: “Noi dăm ce cere publicul: mizerie.” Asta este o mare minciună. Publicul, chiar și cel subuman, nu vrea să audă aluzii îndepărtate despre ceea ce i-ar face tractoristul Nelu Danielei Crudu. NU! Publicul vrea să vadă caseta în care Daniela Crudu împreună cu Elena Udrea sînt făcute poștă. Sau vrea să audă știrea că Traian Băsescu și Răzvan Ungureanu fac sex cu animale. Numai că tabloidele noastre, neserioase cum sînt, nu au chef să dea un milion de euro, cît ar costa o astfel de casetă și nici nu au chef să cheltuiască pentru a afla chestii mizerabile, dar de substanță. Și atunci ne duc cu zăhărelul amețindu-ne cu titluri de genul: “Bianca, ce te-ai mai îngrășat?! Sau ai slăbit?! În fine, ceva cu Bianca, fiindcă oricum nu am nimic de zis.”

Tabloidele se comportă ca acei papagali, care se cred golani, și care sparg semințe la colțul străzii și fluieră după gagici: “Alo, păpușa..frichi-frichi..aaaiii…știi tu!”, iar dacă într-o zi vine o gagică fluierată la el și-i spune: “M-ai fluierat și ai zis că mi-o tragi. Hai, trage-mi-o acum, să te văd!” se înmoaie, se fîstîcește, roșește și dă bir cu fugiții.

De fapt aici se întîmplă o chestie ciudată. Dacă tabloidul ar cheltui resurse de bani, timp și oameni, ca să-mi dea mie mizeria aia de calitate (mizerie, mizerie, măi frate, nu jucărie!) pe care chiar mi-o doresc, s-ar putea să ajungă la concluzia că, decît să dea un milion de euro pe opt poze cu Mutu făcînd sex cu Emil Boc, mai bine îl plătește pe Patapievici și Pleșu să scrie niște eseuri. De un sfert din banii pentru mizerie, scriu Pleșu și Patapievici doi ani, săptămînal, texte din care ies și trei cărți la sfîrșit. Este aici o idee pe care o intuiți și voi: mizeria adevărată/de substanță este mai scumpă decît cultura de cele mai multe ori, și nu mai ieftină, așa cum ni se spune. Am să iau un exemplu în plan individual: eu dacă vreau mîine să fiu subuman și să fac o orgie de trei zile și trei nopți cu opt gagici, o să mă coste mult mai mult decît m-ar costa să-mi cumpăr Critica Rațiunii Pure pe care să mă chinui să o citesc. Deci, după cum vedeți, animalul din mine mă costă mai mult decît ființa spirituală din mine.

Ce vreau eu să spun este că ziariștii aceștia au întinat nobilele idealuri ale tabloidelor, și desconsideră mizeria umană de calitate. Problema nu e că presa e tabloidă și că tratează zone ale sordidului, ci că tratează superficial și neprofesionist aceste realități cu care și-a propus să se ocupe. Deci nu subiectul de joasă factură mă deranjează, ci superficialitatea și felul mincinos în care este tratat acest subiect. Ca cititor al unui astfel de ziar mă simt de cele mai multe ori ca și cum aș fi invitat la o orgie hard cu trei fotomodele, plătesc, iar acolo îmi este prezentat un domn care se oferă să-mi povestească despre cum se masturbează el și despre fantasmele lui, urmînd ca eu să-mi satisfac poftele mele (da, fie și subumane) ascultîndu-l pe el. Păi, s-a-ntîlnit hoțu’ cu prostu’ de obsedat sexual, măi frate! Sau, altfel spus, ori sîntem tabloizi, ori nu mai sîntem?!

În parcarea unui hipermarket am auzit următorul dialog între doi oameni care își goliseră coșul în portbagaj:

- Du-te acum și du coșul la locul lui, în capătul parcării!

- Da’, ce mă, io-s neam prost din ăla, care se bucură la 50 de bani, ca să mă duc să duc coșul?!

Deci uite cum gestul de civilizație, chiar și răsplătit cu bani, e perceput drept semn de proastă creștere. Asta răsturnare de valori!

E ca și cum aș spune: “Eu cînd ies la restaurant fac panaramă, sparg vitrina cu un scaun, fac pipi în candelabru, că am bani să plătesc pagubele. Doar nu sînt ghiolban din ăla fără bani la el care stă cuminte la masa lui și-și mănîncă ciorba fără să deranjeze!”

Imediat după revoluție am văzut un film de Woody Allen (din acelea cu o mare densitate de poante ceva mai elaborate) în care se spunea, ca glumă, despre un personaj că fusese condamnat la una dintre cele mai grele pedepse: să stea închis o perioadă într-o cameră cu un agent de asigurări. A trebuit să treacă ani și să mă lovesc de tipul uman al agentului de asigurări agasant ca să înțeleg gluma.

Cu ceva vreme în urmă m-a sunat o doamnă care lucra în branșa asta a celor care încearcă să te agațe la telefon cu oferte. Unul din laitmotivele lor este de obicei acesta: “tu, subiectul atenției lor, ești de fapt victima unei ingnoranțe; dacă ai cunoaște avantajele serviciilor lor, te-ai băga pe loc în afacere.” Este, deci, suficient să le acorzi un sfert de oră din viața ta. Te vei ilumina pe loc și vei fi mirat cum de ai trăit atîta amar de vreme fără beneficiile produsului lor. Vă redau din memorie dialogul cu doamna:

Ea: Îmi puteți acorda un sfert de oră în care să vă explic avantajele serviciilor băncii noastre?

Eu: Nu cred.

De aici începe să mă dăscălească

Ea: Să știți că în general, în viață, comunicarea este foarte importantă. E bine să fiți un om deschis. E important să știți să ascultați, fiindcă abia în felul acesta vă puteți deschide către lume și puteți beneficia de oportunitățile care trec pe lîngă dumneavoastră.

Eu: Bine, bine…

Ea: Nu trebuie să refuzați dialogul. Prin dialog aveți foarte mult de cîștigat. În definitiv este doar o discuție. Ce pierdeți? Dumneavoastră, practic, refuzați dialogul. Poate că lucrurile pe care am să vi le spun sînt importante. Dacă nu mă veți asculta nici nu știți dacă vă interesează sau nu.

Eu: …Îhmmmîîî…

Ea, mă mitraliază în continuare: Veți vedea că lucruri despre care nu știați nimic sînt cît se poate de interesante pentru dumneavoastră. Vă repet, deschiderea și dispoziția către dialog ne ajută foarte mult în viață. Trebuie să ne depășim aceste încremeniri, să aflăm lucruri noi.

Eu, după o impostație sobră: Domnișoară eu îmi dau seama cît de importante sînt deschiderea și disponibilitatea pentru un om. O să încerc să fiu deschis și disponibil și o să vă ascult un sfert de oră despre lucruri pe care dumneavoastră le credeți importante. Dar vă propun un tîrg. Eu vă ascult un sfert de oră vorbindu-mi despre oferta băncii dumneavoastră. Pe urmă, dumneavoastră îmi întoarceți disponibilitatea atît de importantă în viață, și mă ascultați dumneavoastră pe mine un sfert de oră, în care vă voi vorbi de fotbaliști importanți și despre campionatele de fotbal din 1954 și 1986. Să știți că veți avea de aflat lucruri extrem de interesante. Și, ca să vedeți că chiar sînt interesant de dialog, putem merge și mai departe. După ce terminăm, ca să vă arăt că v-am ascultat atent, puteți să mă întrebați cîteva lucruri din oferta băncii dumneavoastră. De asemenea, eu o să vă testez și o să întreb despre fotbaliștii de care v-am vorbit, să văd dacă ați dat atenție și importanță dialogului.

Sînteți gata! Dacă da, să luăm un creion, un carnețel și să începem!

Cred că intuiți și voi care a fost reacția femeii după propunerea mea.

În sfîrșit, Vanghelie și Pleșu au apărut în aceeași revistă. Și nu, Marean nu a publicat în vreo revistă de fenomenologie. Ambii și-au publicat fața pe o copertă colorată.

De cîteva zile jurnaliștii serioși îl toacă pe Gigi Becali pe la TV cam cu același argument: toată acțiunea lui vitejească de deszăpezire nu este decît reclamă și dorința de a ieși în evidență. După ei filantropia trebuie să fie tăcută, așa cum ne învață creștinismul și bunul simț.

I-aș întreba pe oamenii aceștia dacă ar fi de acord să dăm o lege care să impună filantropia tăcută. Actul normativ ar stipula clar că firme precum Coca-Cola, Vodafone sau General Motors nu mai au dreptul să anunțe public atunci cînd donează bani pentru cauze nobile. Vine compania Coca-Cola sau Vodafone, donează pentru copiii sărmani bani de rechizite, împădurește zeci de hectare, dar atît. Noua lege nu-i va mai da voie nimănui să anunțe la televizor că Coca Cola a donat, nu vor mai exista advertoriale care să promoveze gestul frumos al companiei, iar compania nu va mai avea voie să afișeze bannere la eveniment. Nici măcar prezentatorul evenimentului nu va mai avea voie să anunțe în microfon că muzica, dansul și banii au fost asigurate de Coca-cola. Știți ce se va întîmpa în momentul cînd vom pune căluș, prin lege, acestui orgoliu de a de bate cu pumnul în piept pentru fapta creștinească? A doua zi toată implicarea și responsabilitatea socială a marilor companii se va prăbuși, iar sumele donate vor scădea brusc cam la 1% din ceea ce era pînă acum. Oamenii din ONG-uri intuiesc cel mai bine, fiindcă acolo e pîinea lor. Samsarii carității, oengiștii, știu bine că în acest biznis lumina reflectoarelor, scena, personajele mondene din jur, prezența ziarelor și televiziunilor îi fac pe oamenii mult mai darnici.

Și acum vin și vă întreb ce s-ar întîmpla după ce, a doua zi de la intrarea în vigoare a unei astfel de legi, piața nobleții s-ar prăbușii. A treia zi cam aceiași moraliști, care azi îl trag de urechi pe Becali, ar ieși la înaintare împinși de foamea proprie, dar și de marile companii, care sigur s-ar opinti împotriva unei astfel de legi.

Eu unul, ca om cu o voluptate morbidă a eșecului și a dezastrelor, aș fi de acord cu legea asta care ar băga brusc în copcă sectoare întregi.

Și mai e ceva. Jurnaliștii care îl mustrau pe Becali uită că ei lucrează într-un domeniu care trăiește aproape exclusiv din reclamă. Dacă iei raționamentul aplicat de ei lui Gigi și înlocuiești Gigi Becali cu Coca-Cola iese următoarul adagiu: Coca-Cola ar trebui să facă în liniște produse de calitate și să nu mai apară la televizor cu reclame în care să se bată, necreștinește și de prost gust, cu pumnul în piept că produsele ei sînt bune.

Ei, și acum să mergă domnul jurnalist moralist cu ideea asta pe buze să ceară bani fanfaronilor de la Coca-Cola care cheltuiesc 90% pe publicitate.

Priviți la crîmpeiul de Facebook de mai jos

Un om a anunțat un lucru grav, iar cinci persoane s-au și grăbit să declare că asta “le place”. Cu siguranță că și postarea unei știri despre moartea în ger a 15 copii s-ar putea să fie etichetată cu “îmi place”. Știu, așa este formatul Facebook, cu “îmi place”. Nu există încă buton cu “Vai, ce păcat!” sau “Sînt îngrijorat” sau “Sînt răvășit”. Numai că noi am început să nu prea mai sesizăm nepotrivirea.

Asta îmi aduce aminte de un reportaj făcut la moartea vînătorului de crocodili de pe Discovery, Steve Irwin. Fiindcă nu se puteau înghesui la catafalcul marelui om, răpus de pisica de mare, zecile de mii de fani, organizatorii înmormîntării au tras la sorți un număr de invitații la funeralii. Mii de admiratori au stat zi și noapte la niște cozi ca la moaște (niște moaște care încă prezentau carne pe ele) ca să-și depună candidatura și să aștepte rezultatul. Reporterul discuta cu două adolescente, mari iubitoare de Irwin, care erau în culmea fericirii fiindcă fuseseră trase la sorți să participe la parastas. Toate numai un zîmbet, se țineau de mînă precum cîștigătoarele de la Miss, și spuneau cam așa: “Vai, atît de bucuroase sîntem că am reușit să participăm la acest eveniment…”

Vedeți cît de ușor se ajunge de la “Îmi place” că am prins invitație la “ne bucurăm că am ajuns la înmormîntarea omului”?

Și a doua fază, care s-a petrecut la înmormîntarea bunicii mele. La finalul pomenii tata, îndoliat, stătea în ușă și le adresa pe rînd invitaților care ieșeau un tradițional “Mulțumesc c-ați venit” împreună cu o strîngere pioasă de mînă. Asta pînă cînd un cuplu a răspuns reflex la “Mulțumesc”-ul lui tata spunînd: “Cu plăcere”. Și aici sărmanii au dat like, din reflex, fără să-și dea seama.

1) M-a întrebat cineva dacă nu ies în piață să-mi cer drepturile.

- Drepturile?! am întrebat eu. Numai drepturile?! Mă duc să-mi cer și obligațiile nu doar drepturile, că doar nu-s prost să mă mulțumesc cu puțin.

2) Propun ca, odată cu revoluția asta din stradă, să-i dăm jos nu doar pe cei care sînt la putere acum. Să-i dăm jos și pe cei care vor veni la putere după ei. Așa, ca să fim eficienți, să nu mai fie nevoie de încă o revoluție.

3) Eu nu sînt nemulțumit doar de clasa politică. Sînt profund nemulțumit și de clasa economică. Sînt nemulțumit și de clasele sociale de la noi.

4) Am văzut la televizor că cineva din piață mă anunța, prin intermediul unei pancarte: Îngheț pentru tine. Ce obrăznicie! De ce să nu spunem, invers, că eu care stau în fotoliu, la televizor, cu o cafea în mînă, fac asta și pentru tine, care mergi să-ți faci de cap prin piață.

Acum, că revoluția s-a dus să se mai odihnească nițel, să ne aprindem o țigară și să mai medităm la asigurările private de sănătate. Susținătorii caselor de asigurare private spun că sistemul privat este mai bun. De ce, totuși, atunci cînd se propune un sistem eminamente privat (100% privat) de asigurări de sănătate, tocmai asiguratorii privați de sănătate sînt primii care sar de fund în sus. Să ne imaginăm că mergem în țări în care casele private de asigurări gestionează banii strînși de stat din taxa pe care cetățeanul o plătește obligatoriu și facem următoarea propunere:

“De mîine asigurările de sănătate devin private pe de-a întregul. Omul nu mai este obligat să plătească nimic începînd de luna asta. Cine vrea, și crede că are nevoie, cumpără sănătate, cine nu, nu.” Cei mai vehemenți împotriva acestei măsuri vor fi, foarte probabil, marile firme de asigurări private și nu simpli cetățeni. De ce? Fiindcă, pe moment, nea Ion, simplu cetățean, va simți că are în buzunar 10% în plus, banii pe care nu-i va mai da la asigurare. Mai încolo, în perspectiva unei eventuale îmbolnăviri de peste un an, doi sau zece, vede el ce face. Poanta este că, dacă mîine se adoptă rezoluția asta, de poimîine casele private de asigurare se trezesc:

1) cu o cifră de afaceri prăbușită; și
2) cu obligația de a se ruga de client să scoată niște bani din buzunar. Continued…